Academia Română este cea mai înaltă și mai reprezentativă instituție științifică din țara noastră. Ca datare în timp, ea a luat ființă acum aproape 151 de ani, adică în ultimul an de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul Unirii (1859 – 1866) este considerat, de altfel, inițiatorul de drept și de fapt al înființării acestui înalt și reprezentativ for științific românesc.

În evoluția sa, Academia Română a avut trei etape distincte de dezvoltare, de afirmare și de înflorire, acestea fiind marcate și prin titulaturile purtate de instituția despre care vorbim. Ea s-a numit, la început (1/13 aprilie 1866), ”Societatea Literară Română”, iar pe atunci, menirea ei principală era aceea ca membrii săi ”să studieze limba română” și ”să stimuleze creația științifică națională”[1]. Între membrii ei fondatori s-au numărat personalități de frunte ale culturii și științei românești din epoca dată și anume: George Bariț, Vicențiu Babeș, Timotei Cipariu, V.A. Urechia, Ion Heliade-Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti, Titu Maiorescu și alții. La numai un an și trei luni de la înființare (1/13 august 1867), Societatea Literară Română și-a schimbat denumirea în ”Societatea Academică Română”. Aceasta avea să fie atunci organizată pe trei secțiuni și anume: ”Literar- Filozofică”, ”Istorico-Arheologică” și ”Științifică”. După aceea, în mod firesc, avea să sporească substanțial și numărul ei de membri care, în statutul Societății Academice Române, vor fi denumiți membri corespondenți, membri activi (titulari) și membri onorari (de onoare). După alți 13 ani de la înființare, adică la data de 29 martie 1879, Societatea Academică a devenit ”Institut Național”, primind denumirea de ”Academia Română”, titulatură pe care o poartă cu demnitate, cu mândrie și onoare și în zilele noastre.

O dată cu primirea noii denumiri, instituția academică română și-a extins în mod substanțial și sfera de activitate și de preocupări. În această privință, în articolul al doilea din Decretul de înființare, se menționa, în mod expres, faptul că Academia Română se va îngriji și preocupa de promovarea limbii și literaturii române, a istoriei naționale, a științelor exacte și a artelor frumoase din țara noastră. Referindu-se la acest fapt, unul dintre ultimii foști președinți ai Academiei Române, și anume academicianul Eugen Simion, făcea următoarea apreciere: ”În 1866, filozofii și literații erau, ca să zicem așa, la putere”[2]. În mod firesc, va urma și schimbarea raportului de forțe al  membrilor Academiei Române. În consecință, în rândurile ei vor intra, fie ca membri corespondenți, titulari sau de onoare, pe lângă reputați oameni de filologie și de litere, din ce în ce mai mulți oameni de cultură și de știință, din toate domeniile de activitate, adică ale istoriei, geografiei, matematicii, chimiei, fizicii, științelor naturii, justiției, arhitecturii, ingineriei, artelor plastice, științei și teoriei militare, etc. Aveau să intre totodată în Academia Română, numeroși oameni politici și de stat. Iată câteva astfel de nume din respectivele domenii de activitate; al literaturii – Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Alexandru Sahia, Nichita Stănescu; al istoriei – Nicolae Iorga, Romulus Cândea, Mihai Berza, Emil Condurachi, Petre Constantinescu-Iași; al geografiei – Nicolae Brătescu, Ovidiu Densușanu, Alexandru Codarcea, Grigore Cobălescu; al matematicii – Dan Barbilian (Ion Barbu), Gheorghe Călugăreanu și George Cucu; al chimiei – Alexandru Balaban și Maria Brezeanu; al fizicii – Gheorghe Atanasiu; al biologiei – Grigore Antipa și Radu Codreanu; al ingineriei – Gheorghe Buzdugan, Teodor Ciparu, Eric Caraboli; al justiției – Paul Mircea Cosmovici; al artelor plastice  – Teodor Aman, Corneliu Baba, Constantin Brâncuși, Constantin Paraschiv; al filozofiei – Nicolae Bagdasar; al inventatorilor, constructorilor aparatelor de zbor și al piloților de excepție  – Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coandă și Dumitru Prunariu; al practicii, științei și teoriei militare-generale, Alexandru Averescu, Constantin Prezan, George Adrian, Grigore Crăiniceanu; al oamenilor politici și de stat – regii Carol I, Carol II, Ferdinand I, C.I. Parhon, Președinte al Marii Adunări Naționale (funcție echivalentă cu cea de șef de stat), Brătianu Ion (Ionel) I.C. și Gheorghe Tătărescu, președinți ai Consiliului de Miniștri; reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române și ai Bisericii Greco-Catolice Române – Bălan Nicolae, Mironescu Athanasie, Vasile Suciu, mitropoliți și Nicolae Birdiș și Iosif Goldiș, episcopi. Vor fi primiți în Academia Română un număr reprezentativ de femei de cultură, între acestea numărându-se: regine ale României, Elisabeta și Maria; Cornelia Badea, istoric; Zoe Dumitrescu Bușulenga, filolog; Mariana Niculescu, artistă lirică; Elvira Popescu, actriță, Emilia Saulea, geolog; Elena Văcărescu, scriitoare, etc. În sfârșit, dar nu în cele din urmă, vor fi primiți, în mod firesc, în forul științific academic, și un număr mare de medici. Vom cita, aici, în această privință, doar câteva nume: Victor Babeș, Dumitru Bagdasar, Iacob Felix, Gheorghe Polizu, Ștefan Milcu, Eugen Proca, etc. Începând din ultima parte a secolului al XIX-lea, aveau să fie primiți în Academia Română și primii medici militari, lista acestora fiind deschisă de către generalul Zaharia Petrescu. Lui îi vor urma în mod cronologic: generalul Longhin Scarlat, colonelul Ștefan Odobleja, Generalii Niculescu Gheorghe, Olteanu Mircea, Voicu A. Victor și Carol Davila (membru post-mortem).

În cei aproape 150 de ani de existență ai Academiei Române aveau să fie primiți, fie ca membri corespondenți, titulari, de onoare sau ca membri post-mortem un număr total de peste 1000 de oameni de știință și de cultură din toate domeniile: literatură, științe exacte, arte, etc, între aceștia numărându-se: 25 de membri fondatori; în jur de 365 de membri corespondenți, 375 de membri titulari, 180 de membri de onoare, 40  de membri  post-mortem. Între aceștia se vor afla un număr de peste 100: medici români, medici veterinari și farmaciști. În lucrarea de față ne vom referi la toți medicii români care vor fi primiți în decursul timpului, până în zilele noastre, în Academia Română, cu reliefarea, printre multe alte aspecte din biografia lor, a următoarelor probleme: anii de naștere și localitățile unde au venit pe lume și respectiv, în care vor intra în lumea umbrelor, studiile făcute, locurile în care au lucrat și s-au afirmat și respectiv funcțiile avute; titlurile cărților principale publicate, titlurile științifice cu care au fost onorați în țară sau în străinătate și altele.

Cartea noastră va fi structurată pe două capitole distincte: Medici români, membri ai Academiei Române, și Medici militari români, membri ai Academiei Române.

Autorii au decis să-i prezinte pe medicii militari academicieni, într-un capitol de sine stătător, din considerente pur sentimentale. Ei au vrut în acest fel să reliefeze, mai pregnant și mai vizibil, pe foștii lor camarazi de oaste care au lucrat în domeniul medicinii militare și evident să le aducă firescul și caldul lor omagiu. Cartea este însoțită de anexe, de unele imagini foto și de o bibliografie selectivă.

Autorii doresc să-i mulțumească domnului general de brigadă (R) profesor doctor Teodor Horvat, membru titular al Academiei de Științe Medicale din România, creator de școală chirurgicală românească, pentru observațiile și sfaturile deosebit de utile ce au permis îmbinarea cât mai exactă a adevărului istoric cu realizările medicale cele mai importante ale academicienilor prezentați.

Îi informăm pe cititori că, atât prin titlu, cât și prin conținutul său, lucrarea de față reprezintă, după știința noastră, o noutate în literatura medicală românească. Fie demersul scriitoricesc, la care ne referim, de bun augur și un punct de plecare în alte și alte abordări pe tema dată.

Colonel medic medic dr. Adrian Ciuche
Locotenent-colonel medic dr. Ciprian Constantin

 

[1] Dorina N. Rusu, ”Membrii Academiei Române”, 1866-1999. Dicționar”, ediția a doua, revăzută și adăugită. București 1999, pag. 5

[2] Op. cit. pag 6.